Astă-seară mi-a tunat prin creștet s-o chem afară pe A.(cu cs
) Mă uit la termometru: -12 grade: Îi bun, doamnă! La’ că merge! Stau afară vreo 2 ore și ajung într-un sfârșit acasă. Intru în holul scării, ajung la ușă și încep procesul de scoatere a cheii din buzunar. Stau vreo 10 secunde, 20, 30, se face un minute, două, eu tot nu reușesc să scot nenorocitele alea de bucăți de metal din buzunar. Ok… poate vă trece prin cap un “ce dracu, mă…? nu-i așa greu să-ți scoți cheile din buzunar”. Bă… nu-i așa greu, da’ ținând cont am stat 2 ore într-un frig de te ia mama dracu de la mama caprei și apoi te mai și aduce înapoi, sarcina se îngreunează considerabil. De ce? Degetele mele au prostul obicei de a se umfla cu simț de răspundere și de a nu se mai mișca așa frumos după ce sunt expuse la frig. Mai pe scurt, devin handicapat.
Reușesc într-un sfârșit să trec de munca herculeană (ușa era încuiată de trei ori) și ajung fericit în casă. Arunc geaca pe canapea și ma duc la baie. Deschid ușa cu cotul(din fericire un era încuiată) și mă postez gospodărește în fața ceaunului (închide gura- e o metafora pentru WC). Hop!
HALT!
Cum naibi deschizi magazia când ai stat 3 minute să deschizi o nenorocită de ușă? Băi, se pare că cel care mi-a dat spor la șipare (da, e un înlocuitor pentru “pișare”) nu s-a gândit la asta… Încep să lucrez cu spor la schlitz: trag în stânga, trag în dreapta, sucesc, rup: un căcat! Nu se deschide. După vreo 20 de secunde se deschide primul nasture. EUREKA! Încă 2. Simt cum crește presiunea (și la figurat și la propriu), privirea mi se îngustează, bătăile inimi se accentuează, totul se mișcă în reluare. Încep să țopăi ca un apucat. Tăciuni erau sub picioarele mele! Văd forfecuța: un gând sumbru îmi trece prin minte. Îl alung repede: “Nu! Blugii i-am luat săptămâna trecută.” Trag ca un apucat de nasture și se rupe. Încă unul. Fel de fel de strategii îmi trec prin cap; însă nu dispun de acid sulfuric și cred că nimeni întreg la minte din orașul ăsta nu m-ar elibera de… constrângere
.
Apoi, însă, de nicăieri reușesc: trag tare în sus, după care cu o rotație grațioasă cade și ultimul obstacol în fața eliberării.
Gata: micul pompier, o bestie dezlănțuită, începe să-și facă treaba. Drept rezultat încep să observ ciocolata de lângă coșul cu rufe: “mmm… e cu lapte”. Termin alimentarea WC-ului cu elixirul vieții și o tai în cameră: WOLOOLOLOOOOO!!! Ciocolatăăăăă!
Pornesc laptopul și pun muzică.
Pentru mine, și ciocolată și muzică…. Pentru voi, doar muzică
youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3o0ExGXfs2o]
P.S.: de ciocolată vă ocupați voi.